Midori...

Bonsai

Sufletul meu în faţa ta e un copac mic,
E un bonsai pe care îl poti aprinde cu bricheta
Aprinde-l, aprinde-l, să lumineze în noaptea de cuarţ
Să se vadă până departe. Atât mai am din tot ce am fost
Acest arbore strivit într-o cutie. Nu îl părăsi, nu îl uita
Odinioară îl ţineai pe fereastră, şi el îţi lumina nopţile friguroase
Avea ochi mici, fosforescenţi, care te priveau în tăcere.
Bonsai, bonsai, sufletul meu te caută şi acum în cumplita depărtare
Cu micul far te caută pe ţărmul mării sau pe poteca de munte
Unde eşti? unde eşti? Eram arborele tău şi îţi ţineam de cald
Îţi povesteam amintiri din Ţara-Soarelui-Răsare,
Îţi scriam pe boabe de orez povestea mikado-ului
Care-şi lăsa bonsaiul fetelor lui, zestre pentru trei sute de ani.
Sunt bonsaiul tău; nu îl arunca, nu îl uita pe fereastra părăsită,
El e atât de mic şi orice adiere de vânt îl pune în pericol
Mai bine lasă-l moştenire fetei tale
Sau pur şi simplu dă-i foc cu bricheta; măcar flacără, măcar mireasmă
Să-ţi rămână din mine. Apoi unge-te cu cenuşa lui, amestecată cu lacrimi
Bonsai, bonsai, sufletul meu plânge după tine.
mircea florin sandru